Deja treaba asta durează de vreo lună. Nu mai știu cum sau de unde a început* dar Anei îi place să ne jucăm de-a plânsul. Și mă pune să plâng de zeci de ori pe zi. Scriu pe blog ca să ținem minte, poate e ceva important.

Eu de obicei îi intru in joc și mă fac să plâng. O întreb și pe ea ce motiv am să plâng și de obicei  plâng după jucării. Mai sunt cazuri în care plâng după o brioșă, o felie de pâine sau altceva, însă rar. Și mă pun și plâng că nu am jucării și sunt supărat. Îi cer ei să-mi dea o jucărie și de cele mai multe ori răspunde cu „Nu!” și se distrează foarte tare. Îi place să spună nu, să dețină controlul. Iar eu plâng în continuare și îi tot cer. Câteodată îmi dă ceea ce îi cer. Iar când e vorba de mâncare și-i spun că mi-e foame parcă îmi dă mai repede.

Dacă eu n-am chef să mă joc, merge la mami sau la buni (când e la noi). Însă la mami îi dă rapid tot ceea ce îi cere.

--

*cred că i-am sugerat noi jocul ăsta, încercând să-i scoatem la iveală unele sentimente