Primesc intrebarea asta destul de des. De obicei răspund cu "e foarte fain!". Urmată de a doua întrebare: "păi cum, n-ai nopţi nedormite?". Ba da, am avut şi mai mult ca sigur c-o să mai am. Am avut şi perioade dificile şi perioade frumoase, dar cele frumoase le depăşesc pe cele dificile. Nu neapărat ca durată ci mai mult ca intensitate.

Mi-e greu să-i explic cuiva care n-are copii. E un sentiment ce nici nu mi-l puteam imagina acum 2-3 luni.

Mi-e greu să descriu în cuvinte ceea ce simt, dar sunt nişte sentimente minunate. Sunt sentimente mai mişto decât atunci când eşti îndrăgostit. Pot să am o zi foarte proastă la servici dar când vin acasă şi pitica îmi trage un zâmbet, uit de toate problemele.

Altă descriere nu cred c-o să găsesc.

Du-mă acasă măi tramvai,
Du-mă acasă, ce mai stai?
Du-mă la fetiţa mea,
Plângăcioasă când vrea ea.

Noaptea se lasă în camera mea,
Pătuţul nostru e pustiu,
Lângă manduca e cineva,
Care m-aşteaptă să o leagăn!

E lung dar merită citit, click aici.

Cu siguranţă această întrebare şi-o pun toţi părinţii. Şi cu siguranţă mamele care alăptează pentru prima dată se îndoiesc de capacitatea lor de a-şi hrăni copii[1].

Am trecut şi noi prin aceleaşi îndoieli iar acum că fetiţa noastră a împlinit 2 luni, pot spune că am reuşit să depăşim momentele grele şi nesiguranţa. M-am hotărât să scriu acest articol în speranţa că voi reuşi să ajut măcar o pereche de tineri părinţi.

Aşadar, cât trebuie să mănânce un nou-născut?

Părerea mea e că nu există un răspuns bun sau un răspuns rău. Nu există un răspuns valabil pentru toată lumea. Există doar statistici, există medii, calculate astfel încât să pară că se potrivesc pentru toţi copii.

Problema e că mulţi doctori (chiar şi specialişti în lactaţie) se iau "orbi" după aceste medii. Sau cel puţin cei la care am fost noi, nu vreau să generalizez. Unul din ei ne-a recomandat direct să-i dăm fetiţei lapte praf completare, pentru că n-a luat destul în greutate. Iar celălalt ne-a zis că la două săptămâni bebeluşa trebuie să mănânce 100-120ml la o masă. Nici când am fost la spital (pentru "problema" cu vomatul) n-am primit încurajări.

Dacă era după doctori, acum probabil am fi renunţat la alăptat şi la toate beneficiile pe care acesta le aduce atât copilului cât şi mamei.

De ce am hotărât totuși să ignorăm sfatul medicilor? Tocmai pentru că statisticile de care vă spuneam mai sus reflectă de fapt nişte valori medii. Refuz să cred că un bebe de 3,6 kg trebuie să mănânce la fel de mult ca unul de 3,1 kg. Sau că trebuie să ia în greutate în acelaşi ritm.

Cred că singurul semn că un bebe se hrăneşte destul de la sân e faptul că ia în greutate, măsurat săptămânal. Bine, recomandările sunt să cântărești bebelușul tot la două săptămâni (pentru că într-o săptămână se poate îngrăsa destul de puțin iar în următoarea să recupereze) dar cine are atâta răbdare? :D Cred că găsiți pe net destule articole, statistici și grafice legate de greutatea bebelușilor însă repet încă o dată: fiecare copil e unic și înainte să vă grăbiți să spuneți că bebelușul nu mănâncă destul trebuie să luaţi în calcul abaterea copilului vostru de la medie, plus alte particularităţi[2].

Totuşi, ca să vă faceţi o idee, pun aici un tabel cu greutatea fetiţei noastre:

Puteți observa că la început fetița se îngrășa doar câte 100 de grame pe săptămână și abia după o lună a început să crească mai mult.

Chiar dacă e greu la început, perseverați. Iar dacă auziţi cuvintele "lapte praf" ieşind din gura medicului pediatru, cereţi păreri şi de la alţi medici.

Ideea acestui articol nu e că nu trebuie să ascultaţi de doctori. Din contră, de cele mai multe ori am încredere în ei. Doar că subiectul alăptării e mai delicat şi nu cred că e tratat cu destulă seriozitate.

Într-un final am găsit o doctoriţă care ne-a ajutat mult şi ne-a încurajat să continuăm alaptarea.

[1] faptul că plânge mult sau stă tot timpul la sân nu înseamnă neapărat că îi este foame. Asta am aflat și noi, pe propria piele.

[2] de ex. fetiţa noastră a avut un icter uşor ce nu a necesitat să stea la raze şi am fost externaţi mai repede. Ce nu ni s-a spus însă e că bebeluşii cu icter sunt mai somnolenți. În plus, a făcut și aftă. Prin urmare, a mâncat mai greu şi mai puţin.

E un moment mult prea frumos pentru a nu-l "imortaliza" aici pe blog. De vreo 2 zile fetiţa noastră a început să râdă conştient[1]. Când suntem chiar în faţa ei şi râdem, începe şi ea să zâmbească!

PS:  peste 2 zile împlinim  două luni!

[1] Şi până acum mai schiţa câte un zâmbet din când în când, dar cred că o făcea involuntar.

Ieri m-a vizitat fratele meu. Tot povestind, mi-a zis:

Spune-mi câteva lucruri pe care le-ai învățat de când ești tată.

Am evitat răspunsul deoarece nu-mi prea place să vorbesc despre sentimentele mele. Adevărul e că de mult timp mi se învârtea în cap articolul ăsta însă nici cum nu mi-am făcut curaj să-l transfer într-o formă scrisă. Până acum.

Încă din primele zile de viață, un copil începe să-ți dea lecții (direct sau indirect) fie că le conștientizezi sau nu în momentele respective.

Primul lucrul pe care eu l-am învățat a fost să fiu mai diplomat, să-mi aleg mai bine cuvintele, în special când vorbesc cu familia. Vă spuneam că în primele zile am avut probleme mari cu alăptarea(ok, nu eu ci soția, dar îmi place să vorbesc la plural :P). Într-o zi, bunicii au venit în vizită iar bunica (adică mama mea) văzând problemele cu care ne confruntăm a spus:

Nu este destul lapte! Trebuie să-i dați lapte praf!

Bineînțeles, a spus lucrurile astea cu cea mai buna intenție, gândindu-se la nepoțică. Însă a avut un efect negativ asupra nurorii (adică asupra soției mele). Eu, a doua zi, vizitându-mi părinții, le-am spus ceva de genul:

Nu ne mai dați sfaturi, n-avem nevoie de ele!

Bineînțeles, părinții mei s-au supărat, în special mama care era direct vizată de afirmațiile mele. De fapt, tot ce vroiam să zic e că afirmațiile făcute de ea la spital n-au ajutat-o deloc pe soția mea, și că pe viitor ar face bine să-i spună doar vorbe de încurajare.

În fine, a fost o situație tensionată cauzată exclusiv de modul în care comunicăm. Sunt convins că acest lucru e valabil în toate relațiile inter-umane, însă există situații când cuvintele alese contează mai mult decât de obicei. Ei bine, când ai un copil de câteva zile, e una din acele situații :) Chiar dacă nu voi reuși să fiu mult mai diplomat pe viitor, voi încerca măcar să identific situațiile de genul ăsta.

PS: Ana Maria are 4kg! Și dacă mă gândesc bine, merită să scriu un articol despre cât trebuie să mănânce un nou-născut.

Ana Maria[1] - căci aşa o cheamă pe micuţa noastră - a împlinit o lună.

Am progresat mult de când am scris pe blog ultima oară. Cea mai importantă realizare e faptul că am renunţat la biberon! Şi nici nu am mai avut probleme cu vomatul.

Chiar dacă în săptămână 2 am reuşit să depăşim problemele ce le-am avut la început cu alăptarea, nu a fost uşor să renunţăm la biberon deoarece eram stresaţi că fetiţa nu mănâncă destul. Adică... soţia era stresată iar eu încercăm s-o încurajez. Dacă de la început sunt probleme, e greu o pentru mămică să se relaxeze. Îngrijorarea și indoielile vor reveni, vor fi permanent în mintea ei. De aceea rolul soțului e foarte important, dar despre asta poate o să scriu un articol separat.

Una peste alta, am progresat, parcă nu e la fel de greu[2] ca la început însă sunt convins că ne vor aștepta alte provocări, stres, îndoieli și cine mai știe ce. Până la următorul articol, sper să reușim să renunțăm la suzetă.

PS: Motto-ul nostru în ultimele 2 săptămâni a fost „Keep calm and carry on”.

[1] da, chiar dacă inițial nu-mi plăcea deloc numele de Ana, odată ce-am analizat și am aflat de unde vine acel „refuz” împotriva numelui, am reușit  să trec peste asta și chiar să-mi placă :)

[2] nu-mi place să mă plâng, e greu dar e frumos. Iar partea frumoasă e mai mare decât partea grea.

Vă spuneam într-un articol anterior despre „problemele” ce le-am avut la alegerea numelui copilului. Dacă atunci am descoperit de ce îmi displăceau așa de mult numele de Ana și Elena, azi am descoperit de ce-i place soției așa de mult numele de Ana.

Cât timp eu sunt la servici, soacră-mea vine la noi. Dimineață când a sosit, i-a zis soției:

Tu mai ții minte prima ta păpușă? Și acuma o mai avem pe undeva. Ana i-ai pus numele!

Până recent nu mă pasionau chestiile astea de psihologie dar acum au început să mă fascineze. Pot să zic că am învățat destul de multe în astea 2-3 săptămâni de când s-a născut fiica mea. Dar despre asta, într-un alt articol.

Acum două zile micuța noastră a împlinit 2 saptămâni. Problemele cu alăptarea de care vă spuneam în prima săptămână au dispărut complet. Nu a fost deloc ușor, a fost stresant dar am reușit. Dacă o să aibă soția ceva timp, o să scrie mai mult despre asta.

Următoarea problemă e s-o dezvățăm de biberon. Fiindcă fetița nu se hrănea complet de la sân (adormea des, sugea încet), foloseam o pompă de sân pentru a mulge laptele și i-l dădeam cu biberonul. Când voi scrie următorul articol sper să vă anunț că am reușit să renunțam la el. Da, acum câteva luni și mie mi se părea ciudat când auzeam despre muls :)

În sfârșit, acum eu și soția mea suntem mai odihniți și mai relaxați. Azi chiar am ieșit puțin în oraș la o prăjitură. Sau două :D.

Însă săptămâna nu a început deloc bine. Într-o noapte, după ce i-am dat să mănânce, fetița noastră a vomat tot ce a mâncat. Asta nu ne-a speriat așa de tare deși știam că vomatul cu jet nu e deloc lucru bun. Ne-am speriat și am mers la spital pentru că fetița a început să aibă un fel de convulsii/spasme. Am mers la urgență la spitalul de copii dar acolo ne-au spus că fetița nu are nimic, s-au uitat puțin la ea, dar nu au făcut nici o analiză deși le-am sugerat că ar putea fi o criză de hipoglicemie. În fine, ne-au internat iar între timp convulsiile au dispărut. După câteva ore s-a făcut și un test de glicemie și într-adevar era scăzută. După două alăptări nivelul a revenit la unul apropiat de normal. Ne-au externat în aceeași zi, spunând că fetița a vomat cel mai probabil din cauza unei afte bucale.

Ajunși acasă, am început tratamentul împotriva aftei. Măcar atât am aflat din spital :) Acum parcă îmi explic faptul că mănâncă mai puțin de la sân. După două zile fetița a vomitat din nou (pentru ultima dată, sper) de data aceasta făra convulsii. N-am mai mers la spital. De atunci totul decurge bine, afta probabil s-a vindecat pentru că fetița mănâncă din ce în ce mai mult de la sân.

Life's good :)

Ah, am uitat să zic, la fix două săptămâni eram la 50g diferență față de greutatea de la naștere.

Fix acum o săptămână așteptam pe holul spitalului. Mi-am dus și laptop-ul cu mine să treacă mai repede timpul. Lucram de zor și nici n-am observat când doctorul a trecut pe lângă mine ducând fetița de la secția de nașteri la secția de nou-născuți. După un timp, îmi scot nasul din laptop și plin de nerăbdare caut pe cineva să întreb care e situația cu soția mea. Aflu că nașterea a decurs bine, rapid și destul de ușor, fără epidurală (probabil înotul a ajutat mult). Mă relaxez și-mi zic că greul a trecut. Mai târziu îmi dau seama că nu e chiar aşa, greul de abia acum începe, după cum obişnuia să ne tachineze doctorul.

Peste vreo oră ajung să-mi văd soția iar apoi reușesc să-mi văd și fiica. Ce bucurie! Ora e deja târzie, se lasă noaptea.

A doua zi încep problemele cu alăptarea, probabil de la stres. Abia după 3 zile, după ce fetele ies din spital problemele încep să dispară încet încet.

Încă nu ne-am obişnuit cu trezitul de 2 ori pe noapte, dar suntem fericiţi, fetiţa noastră împlineşte azi o săptămână.

Va urma! Jurnalul de abia acum începe, abia acum ne putem numi o familie.

De mult timp am dorit sa scriu despre beneficiile pe care le are practicarea sportului in timpul sarcinii, si acum la sfarsit de drum (la 40 de saptamani fara 3 zile) reusesc si eu sa postez cate ceva din experienta pe care am avut-o cu sportul in timpul sarcinii.

O  observatie importanta este sa NU practicati nici un fel de sport in sarcina FARA a avea ACORDUL MEDICULUI care urmareste sarcina. El stie daca starea dvs permite sau nu practicarea unui sport. Exista cazuri in care acest lucru nu este posibil si riscurile pentru sarcina sunt mari. Insa daca totul e ok si aveti o sarcina fara risc nu ar trebui sa existe nici o restrictie in ceea ce priveste anumite sporturi cum ar fi:  inotul, gimnastica pentru gravide, aqua gym pentru gravide si plimbarile. Nu sunt prea multe optiuni, dar ele exista :).

Si acum sa va povestesc din experienta celor 40 de saptamani.

Inca dinainte de a ramane insarcinata am mers la inot (in medie de 3 ori pe saptamana). Faceam cam 30 de bazine intr-o ora ... deci nu aveam o performanta prea mare :), dar pentru mine era suficient.

Datorita unor motive de sanatate (o raceala crunta pe care am facut-o la 7 saptamani de sarcina) pana la 14 saptamani am stat departe de bazin. Oricum se spune ca in primul trimestru trebuie sa avem mare grija cu efortul pana cand se fixeaza bine sarcina. Asa ca de la 14 saptamani (inceputul trimestrului 2) am reluat mersul la bazin (tot de 2-3 ori pe saptamana). Am redus numarul de bazine la 20.  La mijlocul trimestrului 3 (cam pe la 33-34 de saptamani) am redus numarul de bazine la 14 datorita faptului ca ma oboseam destul de repede. Si am ramas la 14 bazine pana la 39 de saptamani :). De atunci n-am mai fost la bazin :).

Legat de stilurile de inot va pot spune ca am inotat mai mult breaststroke si putin crawl (1-2 bazine maxim). Din cate am observat la crawl trunchiul si bazinul fac multe miscari de rotatie si mi-a fost destul de incomod sa le fac, din cauza burtii :).

Mersul la inot in timpul sarcinii mi-a adus o multime de beneficii:

• In primul rand dupa o sedinta de inot te simti fooooarte relaxata. Respiratiile din timpul inotului m-au linistit si m-au relaxat enorm. Veneam acasa asa de plina de energie.
• Nu am avut grija luxatiilor sau a altor probleme pe care le pot da alte sporturi (de exemplu gimnastica) deoarece inotul nu forteaza ligamentele, incheieturile etc.
• Nu am avut dureri de spate in timpul sarcinii
• In trimestrul 3 au inceput sa ma doara oasele de la bazin (doctorul zicea ca e de la dilatarea bazinului). Dupa fiecare sedinta de inot aceste dureri treceau pentru o zi sau 2.
• M-am ingrasat rezonabil (cam 14 kg -- si se spune ca e ok intre 12 si 14 kg). In ultimele 6 saptamani am si mancat mai mult si atunci am pus cam 3-4 kg.

Tot pe perioada sarcinii m-am plimbat mult, in medie cam 3km pe zi. (Asta inseamna ca am mers si am venit de la serviciu pe jos). Chiar la sfarsitul sarcinii, de pe la 36 de saptamani n-am mai putut merge asa mult din cauza ca merg greu si incet, dar nu am incetat cu plimbarile :).  Din cate stiu eu plimbarile in timpul sarcinii ajuta bebelusul sa ia pozitia buna pentru nastere (in termeni medicali prezentatie craniana).

In timpul sarcinii am incercat si gimnastica pentru gravide. Am mers cam o luna si apoi am abandonat deoarece imi placea mai mult inotul. Gimnastica pentru gravide e un fel de pilates, care are rolul de relaxare, intindere a muschilor etc. Dupa ce am mers o luna in paralel la inot si la gimnastica pentru gravide am hotarat sa opresc gimnastica deoarece inotul e mai potrivit pentru mine :).

Asadar, dragi viitoare mamici va sfatuiesc sa mergeti cu incredere la inot, sa va plimbati sau sa mergeti la gimnastica in timpul sarcinii (daca medicul dvs va permite). Aveti numai de castigat din asta, atat dvs cat si bebelusul :).

Fetița noastră poate să se nască în orice clipă iar noi încă nu ne-am hotarât la nume! AAAAAA!

Deși am mai fost pus în situația de a găsi nume pentru firme, nume de site-uri și produse, nu credeam că va fi la fel de greu și la alegerea numelui pentru fetiță. Că doar... ce poate să fie ATÂT de greu? Ai deja o lista cu nume din care trebuie doar să alegi. Trebuie să fie mai ușor ca alegerea unui nume de firmă/site. Nu?

Păi, nu chiar. Dacă la alegerea unui nume de firmă trebuie să fii creativ, să-ți lași imaginația să zboare, la alegerea numelui copilului trebuie să te lupți cu propriile preconcepții și idei ce ți-au intrat în subconștient de-a lungul vieții.

Să explic.

Soției mele îi place mult numele de Elena. Și Ana. Mie nu-mi plac deloc. Da deloc. La început nu prea știam de ce, așa că am stat și am analizat. Nu am pe nimeni în familie cu numele respective. Dar când rosteam numele de Elena, în subconștient mă gândeam la Elena Ceaușescu. Iar când rostesc Ana, mă gândeam la personajul din romanul Ion. E ciudat?

Poate, dar hai să trecem la altceva. Ați observat că mulți părinți ce așteaptă un bebe nu vor să spună ce nume au ales? Până nu demult credeam că e o superstiție idioată. Dar recent am fost la niște prieteni ce așteaptă și ei bebe. Normal că i-am întrebat ce nume au ales. Știți ce mi-au spus? Că nu vor să ne zică pentru a nu-i influența. What? Normal că nimeni n-o să-ți spună că nu-i place numele. Cel puțin nu direct. Însă îți spune indirect prin expresia feței sau prin gesturi involuntare, dar pe care tu le percepi.

No spuneți voi, e ușor să alegi numele copilului?

...stam intinsi in pat si timp de 10 - 15 minute urmarim fermecati miscarile puternice din burtica. A mai ramas putin pana vom face cunostinta cu micuta noastra draga.

...e atunci când stai în pat lângă soție, pui mâna pe burtica ei, și din burtică cineva îți răspunde. Aș putea sta așa la nesfârșit.

Dacă la începutul anului cineva mi-ar fi zis că o să aleg 23km pe dealuri, i-aș fi zis că-i nebun. Nici când am atins bariera de 10km n-am crezut că o să merg mai departe. Și totuși s-a întâmplat.

Pe 24 septembrie a avut loc a doua ediție Făget Tour. Am terminat traseul in 3 ore și 11 minute, fiind printre ultimii participanți. Oricum, asta nu contează, mă bucur că am reușit să termin.

Înainte de această cursă, cel mai mult am alegat vreo 12km, pe pista de alergare. Pe 20 septembrie am făcut primul antrenament pe traseul cursei (tot vreo 12km) iar diferența între pista de alergare și dealuri e enormă. De aceea ziceam că mă bucură faptul că am reușit să termin :)

Ultimii 5-6 kilometrii au fost foarte grei, deși aveam de mers doar la vale eram deja epuizat. La sfârșitul cursei am zis că în nici un caz nu o să repet experiența. Acum, la o zi după cursă, parcă îmi surâde ideea să particip și anul viitor, mult mai antrenat, bineînțeles.

PS: O surpriză plăcută mi-au făcut șosetele cu degete speciale pentru alergare. Dacă la sfârșitul antrenamentului de 12km din 20 septembrie, cu șosete normale, aveam o bășică destul de mare pe talpă, la sfârșitul cursei de 23km nu am avut nici o bășică! Am simțit doar un mic disconfort între două degete, dar a trecut a doua zi.